:)

Nu mai visez urat…

Porcarii

M-am uitat azi mai putin de jumatate de ora la TV si m-am enervat cat pentru jumatate de zi. De ce pe tipa o cheama Elisabeth, iar pe subtitrare apare Elisabeta? De cand traduceti, dragutilor, nume? Bineinteles, am avut si ceva de invatat din asta: dupa modelul vostru, come on, Eileen s-ar traduce vino-ncoa’, Ileană. Am ras cu lacrimi in autobuz, in timp ce ascultam melodia respectiva si datorez semi-postului de televiziune pe care am vazut minunea. Spre rusinea mea, nici nu mai stiu ce post era, atat de multe tampenii au aparut in ultima vreme. Dar oricum, traducatorilor de mana a treia, sa stiti ca numele se traduc doar cand te cheama Jack the Ripper sau William the Mother Fucker. Atunci e neaparata nevoie de asta, sa stie lumea cu ce se ocupa respectivii sau ce orientari au. Ma rog…

Altceva. Cum recunosti o reclama proasta? E simplu: te urci in metrou si te uiti in jur. Vezi peste tot lipita o fotografie cu un vas plin de grasime, o mana care il tine, alta mana care are un burete cu care a curatat deja jumatate din vasul respectiv, desi buretele e curat, si niste balonase. Mentionez ca mainile sunt ale unei persoane de cel putin 40-50 de ani, dupa riduri. Nu am absolut nimic impotriva, dar o reclama care se respecta infatiseaza niste maini cu unghii frumoase, egale. Si in nici un caz nu arata per total ca o fotografie modificata de mine in paint sau vreun alt program la mintea pisicii. La ce e reclama? Simplu: la Fairy.

Mai departe, tot in metrou, vedeam ceva in geam. Era un tip care scotea limba si mima probabil anumite lucruri pe care le-ar face cuiva. Langa el altul, care incerca sa-i dea cu un ziar peste limba. WTF, am ochelarii murdari sau ce?! Dar asa era. Si, mai ciudat, pe nimeni nu parea sa deranjeze/intereseze subiectul. Ori erau prea in colt, ori s-au emancipat babele!

Si tot la metrou… Cum recunosti o prietenie cel putin dubioasa intre 2 tipi? Stau foarte aproape unul de altul si au adidasi la fel.

Nu mai merg cu metroul.

De la capat (ii)

(urmatoarele zile)

Dimineata la 5, uneori la 4.30, pe la 11 si seara la 10 imi “cupla” cate o asistenta furtunul de la perfuzie la acul din vena si in punga erau introduse vreo 3 seringi cu chestii. Nu stiu exact ce mi-au dat, dar corpul meu nu a reactionat prea frumos la unele. Totusi sunt multumita pentru ca, asa cum am mai spus, nu m-am simtit rau nici un minut.

In seara asta mi-a venit o idee: sa-i scriu doctorului anestezist, care venea la mine de cateva ori pe zi, intre operatii, sa ma tina de mana stanga si sa vada ce mai fac (ocazional facandu-ma sa rad si cand ii spuneam ca DOARE, certand asistentele: Ia vedeti ca fata asta nu are voie sa rada). Sa-i spun ca m-am facut bine si ca Bucurestiul e al meu, ca urc etaje la universitate pana ma satur si ocazional mai alerg si dupa autobuz. Poate maine dimineata.

A doua zi dupa operatie m-am ridicat la marginea patului si o infirmiera mica de statura si bine facuta mi-a prins parul. Si m-a tinut cum se tin indragostitii, cu mana peste umeri, tot timpul. Foarte dragut, mai ales ca nu prea reuseam sa-mi tin capul pe umeri.

A treia zi era tura unei asistente brunete, mai mica de statura cu un cap decat mine. Avea costum portocaliu. (Nu am reusit sa-mi dau seama cine avea costum rosu, cine verde, cine alb si cine portocaliu. Infirmierele aveau albastru deschis.) Ea a venit si mi-a spus ca e cazul sa incercam sa mergem. Mi-a fost greu sa concep ca trebuia sa ma tina cineva ca sa pot merge, mai ales ca nu ma durea nimic si cu cateva zile inainte alergam nestingherita prin casa… Cu greu, m-am ridicat. Puteam sa stau in picioare! Asistenta ma tinea de bratul drept. Am stabilit un punct: mergem pana la baie. Baia fiind la cam 10 metri distanta de patul meu.

M-am trezit pe patul care era intre baie si locul de unde am plecat, cu masca de oxigen pe fata si asistenta spunandu-mi cam speriata sa respir. Venise si infirmiera care mi-a prins parul. Imi spuneau ca aproape am cazut pe podea, dar noroc de patul ala, ca nu m-am lovit. Acum stiu cum e sa lesini, stiu ce nu puteam sa concep inainte.

M-am intors pe patul meu pe propriile picioare, obosita de parca as fi alergat cateva ture de stadion. Ceva mai tarziu, dupa ce am mai dormit, am fost la baie fara sa mai ametesc. Nu privi in jos. Cel mai bun sfat pe care l-am auzit in multa vreme. Daca nu privesti in jos, nu ametesti. Corect.

Ziua urmatoare, duminica, am mers mult si de capul meu. Am vrut sa ies din sala, dar mi-era frica sa nu ma ratacesc. Mereu patesc asta in spitale. 3 paturi din 5 erau ocupate. Cu o noapte inainte venise la urgenta o fata, Mihaela parca. Facuse accident si o durea spatele. Am ramas socata cand am vazut cum vorbea cu ea medicul de garda. Am mai spus, se vede foarte bine diferenta dintre generatii. Ea abia reusise sa-si revina, era speriata ca are ceva la coloana, nu stia nimic despre cei cu care fusese in masina (printre ei un frate si un var), nu stia cum sa-i spuna mamei ei ce s-a intamplat si el s-a rastit la ea sa inchida telefonul doar pentru a o intreba scurt ce o doare. Asta a durat 10 secunde. Imi venea sa-l pocnesc. Noaptea aia a fost cea ma rea, tipei i-a fost rau, eu nu puteam sa dorm. Pe deasupra mi se infundase si acul de la perfuzie si o asistenta (care iar nu mi-a placut) mi l-a scos, promitandu-mi unul nou dimineata. Doar ca dimineata cineva a uitat sa-mi dea medicamentele. Sau poate nu mai era nevoie. Oricum, eu am tacut ca pestele. Nu-mi plac antibioticele.

In celalalt pat ocupat era un batranel. Venise la el fiica probabil si ii adusese o gramada de mancare, asa cum se stie bine ca tinde lumea sa exagereze cand esti in spital. Aveam si eu sticks-uri si iaurt, dar nu aveam voie sa mananc. Duminica era a cincea zi cand nu mancam nimic si am simtit lipsa perfuziei de dimineata. La 14 imi era foame. Am baut o cana cu apa si mai tarziu una cu supa.

Mi-am petrecut o parte considerabila din zi discutand cu Mihaela, care era in clasa a XII-a, am linistit-o in ceea ce priveste bacul, ne-am povestit o gramada de prostii. Batranul ma vedea ca beau apa si imi tot oferea suc sau apa minerala. Nu am voie. Aproape ca imi placea sa ii spun asta. Nu mi s-a interzis niciodata nimic. Si sper sa nu mi se mai interzica nici de-acum incolo.

Dupa ce la pranz am mai ‘mancat’ o punga de glucoza cu ce mai puneau madamele pe-acolo si am incercat sa dorm mai mult decat de obicei pentru ca anestezistul ii spusese mamei ca luni dimineata pot sa plec, a venit seara, cand Victoritza, o infirmiera tanara si foarte draguta, a venit cu scaunul cu rotile sa ma ia. Ma mutau IN SFARSIT intr-un salon. Iar m-am simtit aiurea, ca o invalida, dar nu puteau risca sa mi se faca rau pe drum. E ingrozitor sa te impinga cineva, ca si cum nu ai putea merge pe picioarele tale.

Dar a existat si o parte buna: colega ‘de drum’ era doamna cu suvite. Mergeam spre un salon doar cu doua paturi, Tv, frigider, baie…toate numai pentru noi! Acum ca scapasem de griji, eram amandoua fericite si dornice de palavrageala (chiar si eu care nu prea am ce sa le spun strainilor). Mi-a povestit de fetele ei, de casa ei (e din Slanic Moldova si cand mai merg acolo, sper sa dau nas in nas cu ea pe strada, sa o vad ca e bine ), de perioada din facultate…multe lucruri. Eu ei mai putine, dar tot am deschis gura si sunt mandra de mine.

Ea avea ceai neindulcit, ceea ce era perfect pentru mine, de zmeura, eu aveam sticks-uri. A fost o placere sa pot mesteca din nou, chiar daca trebuia sa mananc o bucatica la cateva minute.

Am avut ‘emotii’ cand a venit asistenta cu tratamentul, pentru ca nu stiam sigur pe unde o sa ma mai intepe si ea, dar s-a rezolvat repede: incet si intr-o vena de la mana dreapta.  A durat putin peste un minut, zic eu, dar nu a durut.

Si dimineata la 4 jumate, tot acolo. La 5 ma vedea doctorul si imi apasa pe abdomen. La 6 jumatate eram in masina si mama se dusese dupa covrigi. Am stat cu tata, in fata. Aproape de intrarea in oras am vazut un TIR urcat pe calea ferata si trenuri oprite. A nimerit bine momentul soferul care a adormit la volan, ca daca venea un tren atunci…

Experienta mea, probabil traita de multa lume, ia sfarsit aici. Din momentul in care am fost la farmacie sa iau pastile pentru mama, am incetat sa mai fiu un om bolnav. Acum pot sa fac orice, daca nu privesc in jos.

De la capat

joi, 14 februarie

Am deschis ochii, dar nu am putut sa-i tin deschisi. Mi se parea ca lumina soarelui intra direct in ochii mei. Ma orbea.

Primul lucru pe care l-am vazut, foarte incetosat, a fost capul unei femei cu par scurt si apoi mainile ei care imi inlocuiau punga goala de la perfuzie cu una noua. Mi-a trecut prin cap ca gata, s-a terminat. Imediat mi-am dat seama unde eram si ce tocmai se intamplase. M-am panicat cateva secunde, incercand sa identific vreo durere, vreo senzatie aiurea. Nimic. Inafara faptului ca-mi era foarte somn, nu simteam vreo senzatie creatoare de disconfort. Mi-am privit perfuzia din mana stanga, apoi am urmarit furtunul pana la punga agatata in varful suportului. Picura incet. Cu dreapta mi-am pipait abdomenul si mi se parea ca simt o punga. Incercam sa-mi imaginez cate taieturi am, dar nu-mi ieseau adunarile dupa numarul de pansamente. 2, 3, 5, nu le puteam numara.

Am incercat de vreo 3 ori sa vorbesc, dar nu puteam sa scot vreun sunet. Pana la urma am intrebat in soapta daca pot sa mai dorm si o voce cam aspra mi-a zis da pe un ton plictisit. Asa e personalul mai in varsta, plictisit.

Si am mai dormit.

Cand m-am trezit iar, ma uitam la neoanele de pe tavan, erau 4 intr-o chestie patrata, cu un fel de oglinzi, probabil destinate imprastierii mai bune a luminii. Le numaram la nesfarsit, cautam simetrii, incercam sa le tai de la jumatate. Apoi cu jaluzelele verticale la fel. Erau maro, portocalii, ceva de genul. Si erau 14. Sau 15. Le numaram cate doua, cate trei, cautam mijocul, le grupam. Calculam suprafata tavanului separata de grinzi, atat cat puteam vedea. Numaram ferestrele.

Intr-un cuvant, eram eu, dom’le, ocupata cu detaliile, fara sa observ unde sunt si ce fac.

O asistenta mi-a schimbat pt a treia oara punga de la perfuzie. Nu puteam vorbi decat in soapta, ma durea gatul foarte tare. Stiam de cand eram in sala de asteptare ca asa va fi, doar imi fusese frig. Am primit o vizita scurta de la ai mei si prima oara cand i-am vazut nu am stiut cine sunt. Am vorbit doar in soapta cu ei. Nu-mi era sete, nu aveam febra, nu ma durea nimic.

Nu puteam sa ridic capul de pe perna. Pentru ca daca as fi putut, as fi vazut ca doamna cu suvite era in celalalt pat de la fereastra, langa ea o batranica cu piciorul rupt care imi urase sanatate cand a plecat spre sala de operatie si langa patul ei batranul cu punga si furtunul. Nu vedeam decat o masa rotunda, asa mi-o imaginam eu (de fapt era un birou care avea o masuta lipita de el si 3 scaune), unde veneau doctorii si asistentele sa faca fise si sa stabileasca ce medicamente si cand vor administra persoanelor din saloanele de reanimare. Partea asta a fost interesanta, am vazut cum merg lucrurile pe-acolo. Cum asistentele vorbesc cu domnul doctor ca si cum ar fi tatal lor si ce relatie frumoasa este intre cele tinere cand sunt mai multe la munca, cum raspund la telefonul ala care suna neintrerupt si cum vorbesc frumos si stiu tot ce se intampla, cum tin minte numele fiecarui pacient de la reanimare si ce are el, cum ii spun doctorului despre pacienti si incearca sa-i arate partile bune… Tot felul de lucruri care m-au facut sa ma intreb de ce nu mai am un an pana termin medicina, nu limbi straine.

Si camera a ramas goala

joi, 14 februarie

Nu stiam cat e ceasul. Putea fi oricat intre 11 si 13…poate chiar 14. Nu mancasem nimic de aproape 48 de ore, dar nici nu-mi era foame. Nimic din corpul meu nu cerea mancare sau apa. Fiecare celula astepta, solidara cu mine, momentul…nu stiam care moment exact: cand mi se va face anestezie (in coloana vertebrala, credeam eu), cand voi adormi (daca voi adormi), cand voi simti pentru prima data durere, cand voie merge iar?

Nu mai stiu cine m-a luat de acolo. Nu-mi amintesc nici un detaliu, dar cred ca era o asistenta. Intai m-a cantarit. Slabisem 3 kg de ultima data cand m-am cantarit. Bicicleta sau doar faptul ca nu mai mancasem de mult?

Am intrat in sala de operatie pe picioarele mele. Nu asa credeam ca se vor intampla lucrurile. Asistenta mi-a zis sa nu ma ating de doctor. Nici nu intentionam, mersi. M-am urcat pe masa, apoi tipa a ridicat-o ceva mai sus. Mi-a luat mana dreapta sa-mi introduca perfuzorul de rigoare in vena, cand colo…unde-i vena? I-am explicat ca vene am la dreapta, dar ei la stanga ii trebuiau. A incercat intai in mana, deasupra palmei. Aia probabil a fost cea mai intensa durere pe care am simtit-o tot timpul cat am stat in spitalul ala. Imi perforase vena in doua locuri, dar acul nu statea unde trebuia. Pana la urma a renuntat (si eu deja incepusem sa cred ca va repeta figura si ca va gresi iar si iar si iar…) si mi-a lipit niste vata cu spirt de mana cu leucoplast.

Eram pusa in fata faptului implinit. Urma sa mi se intample ceva, ceva care era spre binele meu, si nu-mi era frica. Dar nici prea bine nu ma simteam. Eram curioasa, ma tot intrebam daca mi se vor aprinde luminile in fata, daca voi fi constienta si daca vor fi destul de puternice cat sa-mi deranjeze ochii. Si in tot timpul asta, madam cu acul ei tot ma lega de mana, ma dezlega… La un moment dat a inceput sa ma loveasca usor si am auzit “ii fac tot cu perfuzorul asta, ca daca afla doctorul ca am stricat unul, sa vezi ce-mi face”. Auzi tanti, eu sunt pe masa de operatie si ce mi-ai facut tu ma doare, iar pe tine de doare de un ac??? Imi venea sa-i zic vreo doua, dar m-am linistit. Inca o intepatura, cu acelasi ac, de data asta norocoasa. La jumatatea antebratului mi-a gasit vena.

Gata, ati gasit-o?

Da, normal, ca doar noi suntem profesioniste.

Profesioniste my ass! Si va mai si laudati una pe alta, desteptelor.

In fine, gata cu acele. La mana dreapta aveam tensiometru. Pe piept si pe lateral aveam o gramada de senzori. Ma uitam in spate oarecum, deasupra era monitorul Aveam puls 103. De undeva s-a auzit tot timpul “Forever Young” (Alphaville). Ma gandeam ‘da, uite, asa trebuie sa fie’. Si in rest fredonam si eu odata cu melodia, in gand.

ATenta cum eram la monitor, am vazut o masca de plastic si mana anestezistului care o tinea. Mi-a spus sa respir incet si eu am vrut sa-i raspund “normal ca respir, altfel nu as mai trai”, am deschis gura, dar n-am putut sa articulez nici macar jumatate de cuvant. Am adormit. Si o fractiune de secunda am constientizat ca adorm. Gand frumos, linistitor, asta insemna ca s-a dus partea urata cu anestezia in coloana.

La inceput am fost sapte… (continuare)

Joi, 14 februarie

5 jumate, se deschide usa salonului. Asistenta cu tratamentul. Eu nu primesc nimic.

5 minute mai tarziu, mi se ia sange. 10 minute mai tarziu sunt luata pe sus fara sa stiu unde merg. Pe hol ma intalnesc cu fata bruneta care a fost la ecograf imediat dupa mine. La ea era mai clara apendicita. Am plecat fara bani,fara telefoane, le lasasem pe noptiera, geanta langa ele.

La inceput am fost sapte…Eu pe coltul patului, asteptand sa fiu operata de apendicita. Tipa bruneta langa mine, aceeasi problema, alt doctor. Langa ea o doamna cu suvite rosii si blonde, probleme cu glanda tiroida. Langa ea o tanti cu par scurt si fund foarte mare pentru inaltimea ei, desi nu era decat putin plinuta, nu mai stiu pentru ce problema venise. Cele doua din urma se cunosteau. Mai departe, pe un scaun, un tip la vreo 25-30 de ani, mort de frica. Splina, parca. Alt scaun, alt personaj: o batrana cu varice. Si al saptelea, un batranel care tot vorbea de prostata.

Prima a plecat fata bruneta, era singura operatie a doctorului I. Apoi a venit si doctorul meu si a luat-o pe tanti cu varice.

Era frig acolo si eu plecasem doar in pijama. Ma gandeam ca nu mi-am facut patul.

A aparut si anestezistul, un  barbat la vreo 40 de ani, foarte inalt (cred ca avea cel putin 2 metri) si cu un simt al umorului cum nu am mai vazut de mult. Iar la ecograf, de data asta fara sa mai vrea nimeni sa ma omoare cu instrumentul. Ca de, se simte mana care tine ‘instrumentul’ e de barbat… ) Discutie in urma careia am inceput si eu sa constientizez ca ceva e in neregula cu mine:

Da, e apendicita. Uite, acum se vede bine.

… (normal ca ma uitam, dar habar n-aveam ce vad)

Hopa, ai si niste lichid. Chiar mult.

Serios? Asta e rau, nu?

Ei, e cam rau, dar nu foarte. Uite, vezi, aici e uterul tau si aici sunt matele tale…si aici e lichidul, vezi?

Imi venea sa-l rog sa nu mai spuna “lichid”, deja incepusem sa ametesc. Am iesit impreuna din cabinetul lui discutand despre furtunurile care urmau sa ramana infipte in abdomenul meu o vreme. Rar ma gandesc numai la mine, fara sa constientizez ca sunt inconjurata de tot felul de persoane si lucruri, dar pana am ajuns inapoi in sala unde asteptam nici nu am simtit pe unde calc. Totusi contactul cu ceilalti, faptul ca aveam cui sa-i spun ca situatia mea s-a agravat brusc, m-a facut sa ma trezesc si mai ales sa ma linistesc. Am constientizat tot restul timpului pana am ajuns pe masa de operatie ca din toti eu aveam cea mai mica problema si cred ca si asta a contribuit la linistea mea interioara.

A urmat prietena doamnei cu suvite si apoi rand pe rand fiecare, pana am mai ramas numai eu cu ea. Am stat mult de vorba, nu cred ca i-am facut o parere prea buna. Dar era stresata, am circumstante atenuante.

Radeam pentru ca le-am spus de la inceput ca voi ramane ultima, sa sufar cel mai mult din cauza asteptarii, dar toti credeau ca voi fi prima, sa scape doctorul de ce e mai usor. Gresit. Si mie se pare normal sa faca intai lucrurile dificile, cat e odihit. Nu ca mi-ar fi suras gandul ca urma sa se simta obosit in timp ce-mi umbla prin corp cu diverse obiecte…

Si am ramas singura. Imi era frig, ma gandeam ca o sa racesc si sa vezi ce bine merge asta cu antibioticele la care nu aveam alergie (am aflat in urma unui test). M-am intins pe pat si am atipit, ceea ce nu le recomand persoanelor carora le e frig! E mai rau! Au mai trecut pe-acolo doua bunici: una cu o mana rupta, una cu un picior…tot rupt. Dar au plecat repede si tot singura am ramas.

Timpul trecea din ce in ce mai incet, de fiecare data cand auzeam pasi ma gandeam ca e cineva care vine sa ma ia. Locul cu “buba” ma durea din ce in ce mai tare si pe portiuni tot mai mari. Nu stia nimeni cat va mai dura, dar auzeam voci pe hol care spuneau ca operatia doamnei e grea. Doamna fiind femeia cu suvite, prietena mea de suferinta.

Si camera urma sa ramana goala…

Fragment dintr-o discutie din timpul unui curs

“…anything long is a phallic symbol for Freud.”

“It is called wishful thinking, my dear”

Si unora nu le place la mine la facultate….cred ca sunt nebuni.

La inceput am fost sapte…

Miercuri, 13 feb 2008 

Nu am prea constientizat problema pana cand a aparut al doilea simptom. Imi amortea piciorul. Prima data m-am panicat, era in toiul noptii, lumea dormea, la spital nu ar fi fost decat medicul de garda. Nu vroiam la spitalul ala.

Am hotarat sa risc si am asteptat toata noaptea. Am adormit cand era deja lumina si peste 2 ore m-am trezit. Nu ma mai durea nimic. Dar era deja a doua oara in ultima saptamana.

Dupa o plimbare la medicul de familie care NU ERA DE GASIT si inca una la spital, la chirurgie, unde medicul NU ERA DE GASIT (si ma bucur si acum de asta), am decis sa imi urmez instinctul si am sunat la Moinesti, la spitalul municipal. Ca ma gandii eu…doctor renumit + site misto cu tot felul de detalii + persoana draguta care stie programul doctorului = not death! Buun…

Asteptari in sala de…asteptare. La o fata imbracata in pijama roz venisera doia baieti si o tipa. Se leganau pe scaune, durerea mea crestea. Venit doctor. Consultat. Durere pauza. Nu puteam sa mint ca ma doare unde nu ma durea. Trimis jos, la ecograf. Proasta care vroia sa-mi bage chestia aia in stomac, ma mir cum nu mi-a intrat prin piele. Si, mai frustrant, NU VEDEA NIMIC in neregula. Probabil de aia apasa asa, sa vada totusi macar ceva mic, acolo…

Discutie pe hol:

Dr.: …tratament si apoi vedem daca se mai simte rau…

Mama: …e in vacanta si am vrea sa terminam cu asta pana incepe iar facultatea…

Dr.:…peste noapte aici si maine…

E foarte dragut ca desi am aproape 23 de ani, dragul de el a decis totusi sa vorbeasca cu mama. Sau acum se discuta problemele cu cel care plateste?

In fine, plimbari, la revedere, salonul 8, patul de la fereastra. Colege: langa mine tipa in roz, langa ea alta fata operata de apendicita in ziua respectiva, cam adormita. Pe randul celalalt o baba cam bagacioasa care a vrut imediat sa stie de ce nu m-am dus, domnule, la Focsani?! DE AIA, NA! Langa ea alta tanti, operata si ea, cu furtun si punga. Si langa ea o femeie relativ mai tanara, i-as fi dat 35-40 de ani, care se tot plimba pe-acolo desi era inca prea devreme. Si vorbea prea mult. De asta nu-mi place mie la saloane, intotdeauna e cineva care nu stie sa-si tina gura. Incerca sa para curajoasa, dar mie nu-mi parea decat foarte vulgara.

Eu am vorbit cu fata in roz. Nesimtita cum ma stiu, nu mai tin minte cum o cheama, dar imi amintesc ca avea acelasi profil pe care l-am avut si eu in liceu. Invata, mai avea un examen. Management parca.

Moment inevitabil: clisma. Glume cu tanti care s-a oferit sa ma si “coafeze” putin. Si mai multe glume cand i-am zis ca nu e nevoie. Despre actul in sine nu pot sa zis decat ca ma asteptam sa fie mult mai rau. Nimic special, si asta in conditiile in care nu am mai trait asa ceva pana atunci. M-am bucurat ca nu trebuia sa repete figura si dimineata pentru ca eu nu mancasem nimic toata ziua.

Ajunsa inapoi in  pat, primesc alta vizita. Un asistent mai tanar care mi-a facut o figura cu piciorul, de am zis ca o sa am hemoragie interna. M-a durut in  draci, cat nu m-a durut nimic pana atunci. Dar a trecut si asta si cand ma pregateam sa adorm, desi nu eram convinsa ca vreau sa vina urmatoarea zi atat de repede, hop o asistenta cu “tratamentul”. Probabil acceasi care venise mai devreme sa-mi faca un test, sa vada daca tolerez nush ce antibiotic. Ca am alergie la unul si cred eu ca n-au vrut sa riste.

Si infige tanti cate o injectie doua in fiecare din colegele mele de camera, care in fund (si acum imi rasuna in minte “pregatiti fundul” ) ), care in vena prin acul de la perfuzie. Numar eu 2, 4, 6, 8, 10…si pac o pregateste si pe a 11-a… No acuma ce sa mai zic, o intreb si eu mai razand, mai incruntata…

“Aia e pentru mine?”

“Da, domnisoara.”

” Da’ eu ce-am?!”

“Pai daca sunteti sanatoasa de ce ati mai venit la noi?”

Ce sa-i mai raspund femeii, mai ales cand mi-a trantit si binecunoscuta replica cu fundul… Dupa intensitatea durerii as ghici o ampicilina, dar cum nu le am cu astea, mai bine ma abtin. Am supravietuit si intepaturii.

In toiul noptii m-am trezit. Cele 3 din paturile de pe peretele opus peretelui patului mei (tare, nu?) sforaiau pe voci. Intai tanti vulgara, pronuntat si jos, apoi cea din mijloc, usor, ca un fluierat, si la urma cea de la fereastra, cu un fel de plescait. M-am intors pe partea cealalta si dupa ce am mustacit un pic pe intuneric gandindu-ma ca daca le inregistrez cu telefonul si mai arat cuiva, o sa spuna ca sunt nebuna, mi s-a taiat firul.

Pe banca, la Ateneu

Cum stateam eu azi pasnica si mancam un melc cu nuci pe o banca din parcul ateneului, ce credeti ca m-a bazait pe la ureche (cred ca tintea melcul totusi)? O musca!

Si nu orice musca, ci prima musca din anul acesta! Au iesit mustele, deci vine primavara! Uraaa…si hai primavaro mai repede, ca am doua perechi de pantofi noi care asteapta praful de Bucuresti, noroiul de Piata Sudului si, bineineteles, baltile de N. Balcescu.

Cum nu mai e nevoie sa spun, am folosit tot ce aveam la indemana pentru a scapa de animal. Pai ca ma enerveaza mustele, dom’e! ZzzzZZZZZ!!

Ultimul cosmar?

Declar perioada cu cosmaruri incheiata. De data asta a durat de pe 21 ianuarie pana in dimineata de 31. Zic dimineata pentru ca, dupa ce in noaptea cu pricina avusesem deja un cosmar cu respectivul monstru (din The Host), am mai avut unul. Dupa ce m-am trezit, dupa ce am circulat putin prin apartament.

Dar ceva a fost diferit: de data asta l-au prins! Eram intr-un muzeu cu un fel de schelete de dinozauri si, pentru ca in visul dinainte cineva ii “sugerase” monstrului sa atace cand e un festival ori intr-un loc plin de oameni, astfel alegandu-se cu mai multe victime (Nu-mi dau seama cum ar putea un monstru sa inteleaga chestiile astea, dar sarim peste amanuntele neintelese, doar vorbim de un vis.), stiam ca urmeaza sa vina acolo.

Din nou usi. Intre doua sali cu exponate era un fel de camera mai micuta. Cu trei usi, dintre care doua cu geam si perdelute, cum vedem la bunici. Una cam ca alea de la banca, toata din metal si foarte greu de inchis.

Il auzeam venind si usa aia se inchidea atat de incet…plus ca trebuia sa tragem jaluzelele de la ferestre, pentru ca ne-ar fi putut vedea prin usile cu geam daca era lumina in camera. Eram mai multi inauntru, inclusiv un barbat cam la 40-50 de ani, care de frica fredona o melodie. Nu imi amintesc despre ce era vorba, tin minte doar ca mi se parea ca e cea mai zgomotoasa melodie pe care o auzisem vreodata. Am inceput sa il trag de reverele de la sacou, cam violent zic eu, si i-am explicat ca daca nu o sa faca liniste, o sa-l dam afara. Afara insemnand in una din sali, unde clar l-ar fi gasit monstrul meu drag.

Toata lumea era asezata pe scaune, la rand, cu fata spre usi. Numai eu stateam pe jos. Incercam sa ma uit, vroiam sa-l vad venind, trecand si neobservandu-ne, dar nu era nicaieri. Mi se facem mereu si mai frica, ma gandeam ca va gasi pana la urma o cale sa ajunga la noi. Dar nimic.

Si nimic.

Si nimic.

Pana am auzit o multime aplaudand afara, la soare. Deschizand ferestrele am aflat de la cei din strada ca l-au prins. Mutau din loc in loc, folosing franghii, o cutie alba, ca un frigider imens.

Ne-am linistit, se cam terminase totul, puteam iesi fara nici o grija. Si am iesit. Am mers mult, uitandu-ma inapoi mereu, parca asteptand sa vad cum se deschide cutia alba si apoi animalul alergand spre mine. Am intrat intr-o curte cu o casa daramata aproape, fara tencuiala, fara usi, fara ferestre. I se vedea scheletul din caramizi la fel cum puteam vedea si oasele celui care locuia in ea, prin haine. Era un batran cu barba lunga, murdar, sarac. Mi se pare ca avea ceva din regizorul batran si bolnav care cerseste in pasaj la universitate. Nu i-am dat niciodata bani, nu stiu de ce. In vis insa i-am dus multi si l-am rugat sa-mi spuna ce vrea sa-i cumpar, dar el nu a vrut decat sa mergem in curte. Nu m-am linistit pana nu am inchis poarta facuta din bete, tot gandindu-ma ca ar putea trece obiectul obsesiilor mele si vrand din tot sufletul sa nu ne vada.

Nu mai stiu ce s-a intamplat, dar mi-a fost frica pana in ultima secunda a visului. Si dupa ce m-am trezit, am simtit nevoia disperata sa merg sa incui usa, pentru ca Alina si Catalin, care pleaca inaintea mea dimineata, nu prea au obiceiul sa si incuie. Ma astept sa imi dea cineva cu ceva in cap intr-o dimineata, dar pana acum nu am avut norocul asta.

Concluzionez cu drag ca daca monstrul a fost prins, nu il voi mai visa. Mai am de notat cateva cosmaruri cu el, dar nu in noaptea asta. Si pentru ca am trait atatea impreuna, voi cauta o poza cu el pentru a o atasa aici. Cand voi avea copii, sa stie si ei la cine visa mama lor cand era tanara.

Acestea fiind spuse…

Tu ce alegi?

Coborand intr-o dimineata din minunatul 73, am auzit o jumatate de fraza in spatele meu: ..a zis sa-mi iau tot ce vreau si mi-am luat si eu aur, ca na, ce era sa-mi iau… .

M-am revoltat in mintea mea pana a ajuns metroul la universitate, pentru ca nu mi se pare normal sa iti ofere cineva tot ce vrei si tu sa-ti cumperi inele.

Dar acum ma gandesc ca persoana respectiva a facut un lucru absolut normal. Imi pare rau ca nu a vorbit mai repede, sa aud si despre celalalte lucruri pe care le-a cumparat. E foarte simplu. Cine i-a spus ca poate sa ia ce isi doreste i-a oferit bani. Clar. Si lucrurile nemateriale nu se pot cumpara (in cele mai multe cazuri) cu bani. (Dar eu tot sunt de parere ca se pot cumpara…poate nu cu bani, dar in mod sigur se pot.) 

Mentionez ca persoana in cauza era o femeie de 50 de ani, cu aproximatie, probabil nu locuia intr-un oras mare si probabil fusese intr-o alta tara, la fiul/fiica ei.

In concluzie, nu se poate face o alta alegere. Daca un barbat ii ofera unei femei orice doreste ea, da, are de ales. Dar daca fiica ta vrea sa-ti cumpere ceva…iti mai pui 3 inele peste celelalte, niste cercei cat pantofii si un lant de caine la gat. Sa dea bine, ca doar te plimbi cu 73 in Bucuresti! Si, in mod perfect convenabil, uiti sa-ti stergi cizmele de noroi inainte sa pleci de acasa.

Din baie

Nu stiu de ce majoritatea visurilor urate se intampla pe terenuri cunoscute. Poate e un mod ciudat in care subconstientul meu face un ultim efort de a ma proteja macar putin. La mine acasa stiu unde sunt usile…Urmatorul cosmar a fost mai demult, iar din seria lui nu-mi mai amintesc decat doua.

Acum ceva timp, intr-o duminica dimineata am iesit singura in oras si m-am trezit la Romana, nestiind unde sa ma duc. Am vazut ca la Studio rulau Monstrul (nume original The Host) si, amatoare de senzatii tari, am luat un bilet. Stiu ca filmul e slabut oarecum, dar mereu ma atrage partea psihologica, drama traita de cei implicati in actiune (mai ales ca aici un copil trecea prin lucruri prin care eu nu cred ca as putea…dar cum zicea Stephen King in Pet Sematary, putem face fata mult mai multor lucruri decat credem – sper ca nu am distrus parafraza de tot, o sa incerc sa revin cu citatul, el stie mai bine). In fine, am plecat de-acolo cu un sentiment ciudat si m-am gandit la filmul ala zile intregi.

Ma gandesc ca poate ce am visat are legatura cu el, desi a fost la ceva timp dupa. Mentionez ca am mai vazut filmul o data sau de doua ori de atunci.

Am visat ca eram, evident, la mine acasa. In camera mea, care are perete comun cu baia, era o verisoara, Cristina. La bucatarie (continuand tiparul cu peretii : care are si ea un perete comun cu camera mea), mama facea mancare cu ferestra deschisa. Eu, pe hol.

Se deschide usa de la baie si de partea cealalta strabunicul meu (care a murit acum cativa ani, lovit de un autobuz, dupa o dupa-amiaza petrecuta cu noi, restul familiei), care mi-a zambit si a inceput sa descuie usa dupa usa, lacat dupa lacat, cu aceeasi cheie. Mai bine zis porti. Porti care nu semanau intre ele decat prin faptul ca pareau facute din bucati solide de fier, sudate in tot felul de modele una de alta. Unele erau facute din bare, altele din foi groase si ruginite.

Am inaintat pe masura ce se deschideau si la un moment dat bunicul (eu asa i-am spus mereu) s-a intors si s-a albit la fata. Nu mai avea sclipirea aia in ochi pe care o ai cand vrei sa arati cuiva un lucru de care nu mai stie nimeni, era doar din ce in ce mai palid si parea mai batran.

De ce nu ai inchis alea in urma noastra????

Nu am reusit sa-i raspund pentru ca de dupa cele 2-3 porti care mai ramasesera inchise s-a auzit un zgomot, la inceput ca o bufnitura, apoi mi-am dat seama ca ceva alerga spre noi. Venea de departe si era mare.

Atunci bunicul m-a impins inapoi spre hol, spre casa si mi-a spus sa nu ies pe hol orice as auzi. Am alergat, am tipat la Cristina sa inchida usa la camera mea si sa sta acolo, iar eu am intrat la mama, in bucatarie. Am gasit-o fumand linistita si avand grija de ce era pe aragaz. Nu stiam ce sa-i spun, nu vroiam sa o sperii. Am inchis usa cat de incet am putut, incercand sa nu fac vreun zgomot, si am asteptat. Nu se mai auzea nimic.

Dupa ce i-am mai zambit mamei o data, am deschis usa incet si m-am uitat spre baie. Arata normal, ca si cum ar fi fost lumina aprinsa. Se vedea prin geamul destul de mic, asezat cam la 1 metru si jumatate de podea. Si atunci m-a izbit.

Pe sub usa este loc, se vede. Picura sange, din ce in ce mai mult. Apoi pe geam am vazut capul bunicului, din spate, ca si cum ceva l-ar fi tinut lipit de usa.

Cristina nu inchisese niciodata usa ei.

Am incercat iarasi sa nu fac zgomot si am inceput sa caut solutii in minte:

Sa incercam sa iesim pe usa de la intrare e prea riscant; sa iesim pe geam, pe terasa…si apoi ce? Sa sarim jos? Sa intram pe la un vecin si sa mergem afara de-acolo? ….Cat de mare poate fi creatura aia?

Nu m-am gandit nici un moment ca bunicul a murit, presupun ca pentru mine era deja mort. Anumite amanunte din viata reala imi raman si in vis, de exemplu daca visez o persoana despre care stiu ca a murit, sigur sunt ingrozita. Nu mi s-a intamplat sa “uit” ca cineva e mort.

M-am trezit apoi si nu-mi aminteam mare lucru. Dar mai tarziu au venit detaliile…

Insula

Azi-noapte:

Mergeam prin nisip si ma simteam obosita. Am vazut o casa si am intrat, macar acolo era umbra. (Nu e ciudat sa visezi iarna ca e vara si ca ti-e sete din cauza caldurii?) Inauntru cineva a impins usa cu disperare dupa mine. Era o matusa de-a mea, nu am reusit sa vad legatura a ce a urmat cu ea. Si mai era o persoana, tot o femeie, dar acum nu-mi amintesc cine.

Mi-au explicat ca suntem pe o insula si ca afara sunt multi caini liberi, bolnavi (nu stiu ce aveau, dar mi-era frica rau de ei) si care ar fi facut orice sa intre acolo. De aia toate ferestrele erau blocate cu diverse piese de mobilier sau pur si simplu inchise. Imi amintesc foarte clar o scena cu un catelus (dragut, de altfel) sarind cu capul intr-un geam si crapandu-l usor. Cu toate astea, nimeni nu a acoperit fereastra aia cu mobila si eu tot timpul ma uitam disperata la ea, asteptand sa sara un caine mai mare care sa o sparga. Totusi nu s-a intamplat asa.

Ceva mai tarziu in vis, dupa cautari disperate a unei metode de a trimite un mesaj cuiva care ar fi putut sa ne “salveze” (si ajungand la concluzia ca am putea pune o scrisoare intr-un bidon, avand adresa unui ziar pe ea – ziar pe care-l gasisem intr-un sertar plin de praf -, si am putea-o arunca in mare, in speranta ca o va gasi cineva), a treia persoana a deschis o fereastra mai mica si surpriza, peisajul era exact cel pe care-l vad de la camera mea. Cu terasa. Si prin plasa strategic amplasata la termopanul deschis a sarit un alt catelus, direct pe covor. Era albastru, dar foarte dragut. Ca un catelus .

Imi amintesc ca ne inarmasem cu foarfece si tot felul de obiecte ascutite, gandindu-ne ca e mai bine sa ii omoram pana nu fac pui (o, daaa). Mai gasisem si niste seringi umplute cu ceva maro. Speram sa fie ceva letal.

Am prins cainele si am inceput sa-l strang cu ambele maini de gat, iar el urla, dar nu ca un caine. Ca un copil. Strangeam cu toata puterea mea si imi era din ce in ce mai frica sa nu-l scap, desi nu se zbatea. Am tipat disperata spre matusa sa-mi dea o seringa si am infipt-o in el cat de tare am putut, ca intr-o perna, si i-am golit continutul in corpul cainelui care urla din ce in ce mai tare. Apoi am deshis geamul inapoi si l-am aruncat afara, inchizand-o repede. Aproape omorasem un animal cu mainile goale si imi era frica in continuare. Asteptam sa se intample ceva rau.

Dar se intamplase ceva rau deja. Acum imi dau seama ca inafara ce incidentul cu geamul crapat, nu am mai vazut nici o urma de violenta la caini. Si eu probabil omorasem un animal nevinovat cu mainile goale. Si am ramas in casa cu cele doua care ma mintisera…in casa cu cele bolnave de fapt.

M-am trezit dezvelita si inghetata, desi in vis mi-a fost extrem de cald pana in ultimul moment. Am adormit iarasi cand m-am linistit si am visat aceeasi poveste inca o data.

Cosmaruri

O data la cateva saptamani, inca nu am notat ca sa pot spune daca se repeta la intervaluri egale (dar lucrez la asta), am cosmaruri. Cateva nopti la rand. Si apoi totul se opreste si revin visurile normale (presupunand ca lucrurile pe care le visez eu sunt normale…). Astea fiind spune, pentru ca nu vreau sa le uit, o sa le scriu aici, din cand in cand, in ordine.

INTREi examene

Nu stiu alte facultati cum sunt, dar la a mea s-a reusit minunata performanta de a pune 3 examene in aceeasi zi, unul dupa altul, fara nici un fel de pauza. Ma si vad alergand pe holuri, ca nu sunt in aceeasi sala (acum ma bucur ca macar sunt in aceeasi cladire) cu cafeaua si cu ceva de rontait, ca de, nu vreau sa adorm si sa pierd vreo experienta inedita care mi-ar putea aduce o nota decenta.

Poate maine, cand ma intorc (adica la 9 SEARA sau mai tarziu), o sa am bicicleta aia nenorocita pe care o tot urmaresc prin Bucuresti, sa pot si eu sa pedalez si sa stau pe loc in acelasi timp – visul oricarei fete, nu-i asa?

Pana atunci…ar fi cazul sa dorm si eu. 3 ore aproape. Lux!